Noaptea e o domnisoara boema din care pleaca trenuri si vin linisti sa se aseze in parul ei selenar. Isi prinde stele intre gene si pleaca singura pe strazi de parca ar fi a nimanui, dar ea e-a tuturor. Cand paseste in vals vienez, fara pantofi sau haine, timpul se suspenda in el insusi. Si mai ofteaza spre crepuscul ca ii e grea linistea pe umerii mici de domnisoara mignona, dar nu se-opreste niciodata; trebuie sa-si pastreze drumul sferic.
Eu ma plimbam cu noaptea uneori si ii spuneam cat te iubesc si n-am vazut indoiala niciodata-n ochii ei, doar ea a fost cu noi cand am spus: “Buna, eu sunt Diana”. E un pic trista cand trebuia sa moara dimineata fiindca noaptea oamenii sunt mai frumosi si mai lipsiti de cuvinte fara sens. E nefericita ca n-a cunoscut sincronismul sau cu soarele, fiecare mereu in celalalt capat al lumii.
