Inainte de tot

de

Orice exista in trecutul tau, altul decat trecutul nostru, ma arunca intr-o absurda si fugitiva stare de gelozie, aproape aneantizanta. E una din acele stari cand iti cad pleoapele, delicat ca suspinul, peste toata durerea de a nu fi fost acolo la inceputuri, inainte de ele, toate care te-au atins vreodată. E dezamagirea eului meu ca a fiintat in afara trecutului tau, pentru ca trebuia eu sa-ti fur primul zâmbet, pentru ca trebuie eu sa fiu cea care sa-ți fi invatat mana sa-si depasasca conditia anatomica.

 

Collapse

de

Simtisem coplesitoarea nevoie de atingere materiala si fizica, ca intr-un exces de superficialitate  sau atac de scepticism, de parca lumii mele intregi ii fusese aspirata spiritualitatea. Mai mult, intr-un egoism al carui indice eram, imi rupsesem resortul moral si ma prabusisem.  N-aveam din ce sa-mi mai ridic pilonii de sustinere, iar vertebrele mi-erau prea fragile pentru o astfel de  greutate.  Si mi-am spus ca pana la urma universul nu e asa de armonios, anulandu-l ca forma perfecta a totului.

Noaptea e o domnisoara

de

               Noaptea e o domnisoara boema din care pleaca trenuri si vin linisti sa se aseze in parul ei selenar. Isi prinde stele intre gene si pleaca singura pe strazi de parca ar fi a nimanui, dar ea e-a tuturor. Cand paseste  in vals vienez, fara pantofi sau haine, timpul se suspenda in el insusi. Si mai ofteaza spre crepuscul ca ii e grea linistea pe umerii mici de domnisoara mignona, dar nu se-opreste niciodata; trebuie sa-si pastreze drumul sferic.

               Eu ma plimbam cu noaptea uneori si ii spuneam cat te iubesc si n-am vazut indoiala niciodata-n ochii ei, doar ea a fost cu noi cand am spus: “Buna, eu sunt Diana”. E un pic trista cand trebuia sa moara dimineata fiindca noaptea oamenii sunt mai frumosi si mai lipsiti de cuvinte fara sens.  E nefericita ca n-a cunoscut sincronismul sau cu soarele, fiecare mereu in celalalt capat al lumii.

Geneza II

de

S-a trezit Universul intr-o dimineata si-a spus asa: “Astazi am sa nasc ceva frumos” si ne-a nascut pe noi ca un echilibru in haosul lumii. Ne-a dat unul altuia s-avem de ce ofta si-atunci cand vom privi in gol defapt golul va fi unul dintre noi fara celalalt.

Incipitul

de

Ma rascolise pana-n maduva fiintei mele o sinestezie total neproustiana[i].  Avusesem o revelatie olfactiva; puteam sa miros trecutul la fel de bine cum simteam mirosul de haine imbacsite de tutun. Prin asta am revolutionat mecanismele sufletului si mi-am dat upgrade la un nivel ce depasea cu mult normalul si, implicit, mediocrul. Doua respirari sacadate au fost de ajuns sa-mi lege altfel si ireversibil circuitele.

[i] Marcel Proust, In cautarea timpului pierdut

Somn stelar

de

Tu ce faci cand adoarme cerul? Iti umbla degetele printre constelatii triste, de parca ai vrea sa le numesti pe fiecare cu nu stiu ce nume care poarta-n spate un trecut? Dar de ce sa faci asta, ca sa oftezi de cate ori te-ndrepti orizontal?

Cand adoarme cerul, eu stau de veghe sa nu cumva sa pice luna sau sa se rupa vreun colt de stea. Cred ca nimanui nu i-ar placea, din totul sau, sa cada ceva,nu? Mereu e cineva responsabil de haosul din noi fiindca oamenii mai si adorm…